ALIANTA

Stanca uitării, lacul din peştera găurita. Liniştea adânca a nopţii si tristeţea. O tristeţe stranie care se adâncea si te înghiţea pana când uitai  ca mai exista si altceva in afara de locul acela. Sharash stătea pe marginea lacului si se gândea la legendele locului acela si la Ashra. Mereu se gândea la ea. Cu un an in urma ea era in viata si el era fericit. Acum  insa era singur in locul acela pustiu in vechiul cimitir al  tuturor fiinţelor magice, mistice, privindu-si reflexia in lacul despre care se spunea ca a fost creat de lacrimile celor care îşi înmormântau pe cei dragi. Lacul era sacru si nimeni nu avea voie sa-l atingă, insa parca îl chema, parca ii era şoptit numele din adâncuri. Nici nu si-a dat seama cat de mult se apropiase de suprafaţa pana când nu a tresărit la auzul detunăturii unui tunet. Fulgere au început sa sfâşie cerul si ploaia rece sa cada. Insa , deşi se putea vedea cerul prin tavanul peşterii, suprafaţa lacului nu a fost tulburata de nici un strop de ploaie. Sharash s-a retras pe o lespede si a adormit.


Era o noapte groaznica,  fulgere, tunete si un vânt destul de puternic sa mute pana si stâncile din loc. ploaia cădea deasa, rece si atât de violent încât lovea ca o ploaie de pietre. Trecuse un an de la moartea prinţesei si amintirea ei  încă îl mai bântuia in fiecare clipa a vieţii lui. Chipul ei ii tortura sufletul dar in acelaşi timp zâmbetul ei îl consola. Se întorcea mereu la mormânt in Peştera Secreta. Devenise locul unde putea sa se reculeagă, sa îşi recapete energia si hotărârea de fiecare data când lupta i se părea prea mult. Dar acum era ultima vizita. Nu mai avea mult timp la dispoziţie. Cetele furioase care îl urmăriseră urmau sa-l ajungă rapid. Nu putea sa-i lase sa ajungă pana la ea. Nu era logic ce făcea, dar de când o cunoscuse se lăsase condus mai mult de emoţii decât de logica. Ei ar fi distrus locul acela magic unde ei…Nu se putea adânci in amintiri acum. Trebuia sa facă ceva. Dar singurul lucru pe care l-a putut face  a fost sa se duca lângă  ea si sa-i atingă uşor fata.
- Stăpâne…
S-a uitat in sus la vânător.
- Exista o singura cale de a ieşi de aici, stăpâne.
Daca nu l-ar fi cunoscut atât de bine n-ar fi ştiut la ce se refera insa Shorah ii fusese un servitor loial încă de când fusese copil, si asta însemna aproape o veşnicie. Shorah avea de gând sa se sacrifice pentru ca el sa poată scăpa de acolo împreuna cu iubita lui moarta.
- Shorah…
- Pleacă! Acum.
Totul s-a întâmplat foarte repede. A luat-o in braţe, s-a uitat la Shorah si s-a inclinat in fata lui chiar înainte ca pământul sa se zguduie si ca totul sa se prăbuşească in jur. Shorah fusese primul creat si ultimul din specia lui. Fusese si prietenul lui, singurul care ar fi putut fi numit astfel. Când si-a ridicat privirea era altundeva, intr-o peştera stranie prin tavanul căreia se vedea cerul, lângă un lac întins si neclintit. Furtuna urla afara insa nimic nu tulbura liniştea din interior. Era un calm, o linişte grea, care te apăsa si te făcea sa simţi ca te prăbuşeşti in interior pentru ca apoi sa cazi in genunchi deznădăjduit. Îşi ura viata, nemurirea, faptul ca ii acceptase darul si nu murise in război. Pierduse totul. Nu mai avea decât trupul rece, de piatra alba al iubitei lui care ii amintea încă si mai mult de tot ceea ce avusese acutizând durerea si senzaţia de gol. Urletul de jale fusese al lui dar aproape ca nu-si recunoscuse propria voce. Plecase dintr-un mormânt, doar pentru a ajunge in altul. Moartea ii urma fiecare pas. Cunoştea acel loc. acolo aduseseră cândva trupul bunicului sau si ea urma sa rămână acolo cu strămoşii lui. I-a purtat trupul in braţe pana la lespedea din mijlocul lacului păşind încet pe pod. Abia după ce a aşezat-o a simţit acei ochi de foc fixaţi asupra lui. Si tot atunci a observat si bulgarele de diamant de lângă trupul prinţesei. Nu era singurul care îşi plângea morţii ; in peştera mai era si un dragon de diamant.


Un geamăt de durere l-a smuls din abisul adânc in care îl coborâse somnul. Ecourile suferinţei din acel glas s-au răsfrânt intre faţetele sufletului sau si au rezonat la unison cu propria  suferinţa. „ Un alt suflet rănit, care căuta alinare pe Stanca Uitării.” Un val de compasiune la cuprins la acest gând, insa brusc a apărut un altul: „- Cine e?” . Compasiunea  a fost brusc înlocuita de o curiozitate circumspecta. Si-a deschis încet ochii, doar doua fante înguste prin care sa vad afara sa fie văzut.
Un laurin cărând o statuie alba. Ar fi renunţat la bănuieli, fiindcă laurinii se transformau in statui când mureau, daca nu i s-ar fi părut ceva ciudat. Om! Ce căuta un prinţ laurin cu un om, chiar si unul mort in locul acela sacru. Toate resentimentele împotriva oamenilor si-au făcut loc din străfundul lui si i-au asaltat mintea acaparându-l. Nimic nu mai conta: sfinţenia locului, vechile alianţe dintre dragoni si laurini, violenta nemotivata a faptei pe care urma s-o facă. Prinţul laurin trebuia sa moara. Era un trădător. Nu putea permite ca inima Ashrei sa se odihnească pentru eternitate lângă corpul unui om. Era un sacrilegiu. S-a avântat fără sa mai stea pe gânduri.


Era furios pe sine însuşi. Se lăsase copleşit de durere si isi lăsase garda jos. Acea privire fixa pe care o simţea asupra  sa purta ura si o furie copleşitoare. Ştia ca va fi atacat si lipsa de motiv nu îl deranja. Nu mai avea pentru ce sa trăiască. Prima sa lovitura a fost un simplu reflex de apărare, apoi lupta a devenit frenetica. Ar fi vrut sa moara insa continua sa se apere si sa atace cu o vitalitate ce l-a surprins chiar si pe el. Era un prinţ laurin, un războinic mândru si puternic si oricât de mare ar fi fost dorinţa lui de moarte, dispreţul fata de o moarte prin renunţare o întrecea de departe. Aşa ca a luptat in continuare.
Uram ultima ciocnire. O ştiau amândoi. Ciocnirea lor a fost atât de puternica încât i-a aruncat pe amândoi in lac.
Un moment de furie la vederea adversarului sau încă in viata, apoi o conştientizare brusca a ceea ce se întâmplase. Se aruncaseră unul asupra celuilalt ca doua animale turbate. Se luptaseră intr-un loc destinat tihnei sufletelor morţilor si acum se bălăceau in lacul ce nu trebuia atins. Insultaseră atât durerea celor ce îşi vărsaseră lacrimile in acel loc cat si pe cei care si aveau mormântul acolo. Dorise sa o ferească de lupte. Shorah murise pentru a-l ajuta si el îşi bătuse joc de sacrificiul lui.
O ruşine adânca i s-a cuibărit in suflet si si-a ramificat repede vitele ţepoase încătuşându-i fiinţa.
Atunci s-a văzut prin ochii dragonului si a simţit ceea ce era in sufletul lui , i-a ştiut viata de parca o trăise chiar el, i-a simţit durerea de parca ar fi fost a lui; si abia atunci s-a uitat cu adevărat in ochii dragonului.


Aceeaşi durere, aceeaşi ura, acelaşi dor sfâşietor. O senzaţie care nu se putea exprima in cuvinte. Si-a deschis ochii si s-a uitat la prinţ. Destinul ambilor se unise in acel moment. Urmau sa lupte împreuna împotriva unui duşman comun pentru a umple golul existentei lor.


Un ultim fulger si furtuna s-a oprit la fel de brusc cum începuse. Era linişte. Priveau răsăritul împreuna fără să-si spună o vorba, ştiau ce era de făcut in continuare. Urmau sa-si reverse durerea si furia asupra lumii, vinovaţi si inocenţi deopotrivă. Conceptul de dreptate murise in sufletul lor o data cu ultima suflare a iubitelor lor. Distrugerea era singurul lucru care mai avea sens. Răzbunarea. Shasrah s-a aplecat pentru ca prinţul sa încalece pe spatele lui; un reflex pe care nu ştia ca îl poseda. Si astfel au plecat spre zarea unde turnurile semeţe ale oraşelor oamenilor se ridicau sclipind in soare. Doar ruine aşteptându-şi soarta.